13 decembrie 1918 – amintirea unui genocid comis de monarhie și PNL

În fiecare an luna decembrie începe cu o sinistră propaganda burgheză, prin care criminalii Ferdinand I și Ion I. C. Brătianu sunt ridicați în slăvi în mediul online, la TV precum și în multe alte locuri, fiind prezentați ca niște „mari patrioți”, „făuritori ai României Mari” pentru faptul că au decis intrarea României în primul război imperialist mondial, trimițând la moarte sute de mii de oameni. Despre un episod tragic care a avut loc la doar 12 zile după „marea unire” nu auzim niciun cuvânt nici la TV, nici în manualele școlare de istorie. Este vorba de reprimarea în sânge a grevei muncitorilor topografi în Piața Teatrului din București, din ordinul regelui Ferdinand I și al prim-ministrului Ion I. C. Brătianu, reprezentant al Partidului Național Liberal.

Realizarea „marii uniri” la 1 decembrie 1918 a fost doar o victorie a burghezo-moșierimii și a dinastiei Hohenzollern, pentru clasele exploatate nu a existat niciun fel de schimbare în bine după acest episod, ba viața lor a devenit chiar mai cumplită, fapt evidențiat de tovarășul Roller în lucrarea sa „Istoria României”: „România, mărită în teritorii și bogații, n-a adus în viața țăranilor decât mai multă mizerie. La orașe, muncitorii suportă efectele unei economii dezorganizate: ei sunt exploatați la maximum pentru ca să acopere toate greutățile statului și beneficiile clasei stăpânitoare. Deși întreprinderile capitaliștilor întrebuințau sume foarte mari în această perioadă de inflație monetară, muncitorului nu i se dădea nici măcar posibilitatea acoperirii hranei sale.” În aceste condiții, singura speranță pentru muncitori și țărani era o Revoluție Socialistă, iar succesul clasei muncitoare și al Partidului Bolșevic condus de tovarășul Lenin cu un an în urmă în Rusia a impulsionat un avânt revoluționar în întreaga lume, inclusiv în România. În contextul sfârșitului războiului, un manifest semnat de Sfatul muncitorilor și soldaților maximaliști către soldații întorși de pe front se încheia cu o adevărată chemare la luptă împotriva sistemului capitalist și a odioasei monarhii: „Noi trebuie să fim gata de lupta cea mare. Revoluția rusă să ne fie pildă și model. România trebuie să fie o republică socialistă! Și această gândire măreață se plămădește în toată lumea, căci în toată lumea sunt milioane de muncitori care au suferit, ca și voi, din cauza acestui război desgustător. Nu uitați că voi sunteți când veți voi cea mai mare putere! Trăiască Republica Română! Jos politicianismul trădător! Trăiască socialismul!” De asemenea, în Proiectul de program al Partidului Socialist din România, publicat în ziarul „Socialismul” în decembrie 1918, se menționa clar obiectivul fundamental, acela de preluare a puterii politice din mâinile burgheziei.

Disperată în fața avântului revoluționar al mișcării muncitorești, burghezia decide să declanșeze represiunea cea mai brutală pentru a-și salva pozițiile dominante. La data de 6 decembrie 1918, muncitorii tipografi de la atelierele „Sfetea” și „Minerva”, ajunși la capătul răbdărilor în fața groaznicelor condiții de viață și de muncă, decid să intre în grevă, cerând îmbunătățirea acestor condiții prin mărirea salariilor, reducerea zilei de muncă la 8 ore, și să le fie recunoscute comitetele de fabrică, însă regimul burghezo-moșieresc ignoră total aceste solicitări. Din acest motiv, la data de 13 decembrie 1918, ei decid să pornească în marș de protest către centrul Bucureștiului, alăturându-se și muncitori de la alte întreprinderi, în total fiind aproximativ 20.000, fiind sprijiniți activ de către Partidul Socialist. Ajungând în Piața Teatrului, ei sunt întâmpinați de către șeful garnizoanei București, criminalul Mărgineanu, acesta fiind o slugă a lui Ferdinand și Brătianu. Atunci Mărgineanu dă ordin să se tragă în muncitori, fiind uciși nu mai puțin de 102 muncitori și răniți alte sute. Relatările cu privire la acel episod sunt cât se poate de tragice. Într-un articol publicat în „Adevărul” în urmă cu 2 ani cu ocazia centenarului acestei greve, era menționată relatarea făcută de Victoria Stoiciu, reprezentantă a curentului social-democrat reformist: „«Don’ locotenent, nu trageţi în noi, nu trageţi; am luptat împreună la Mărăşeşti şi la Oituz, am fost în plutonul dumneavoastră, nu se poate să nu mă ţineţi minte: sunt caporalul Stănicel; nu trageţi, e păcat să murim aici; nu-i o vină să ceri pâine pentru copii, don’ locotenent», îl implora un muncitor pe căpitanul Emilian Ionescu, adjutant al prefectului Poliţiei Capitalei, acum 100 de ani, în 13 decembrie 1918. Dar s-a tras. Greva spontană a muncitorilor care cereau salarii şi condiţii de muncă a fost înăbuşită în sânge.” Tot în același articol este evidențiată atitudinea cât se poate de sadică a lui Mărgineanu: „M-am dus repede şi l-am chemat la telefon pe Ion I.C. Brătianu. I-am explicat sumar situaţia şi i-am cerut dezlegarea. Salvele au umplut văzduhul. Primele rânduri au căzut ca o jertfă cerută pentru liniştea ţării.” Mai departe din continuarea relatării lui Mărgineanu reiese atitudinea de nemernic criminal manifestată de regele Ferdinand: „S-au scris multe despre «măcelul de la 13 decembrie» . Am primit chiar şi unele reproşuri: c-au murit mulţi oameni. N-au murit mulţi, câţiva. Dar marea mea satisfacţie este că am fost felicitat şi sărutat pe ambii obraji de însuşi regele Ferdinand. <<Bravo, generale Mărgineanu>>, au sunat cuvintele majestăţii sale”. Din păcate însă în prezent istoria aservită sistemului capitalist trece total sub tăcere acest fapt, iar în schimb regele criminal Ferdinand I este prezentat ca „mare erou”, „regele unirii”, deoarece a decis intrarea României în primul război imperialist mondial de partea Antantei. Despre minciunile debitate de către propagandistii monarhiști ne vom ocupa mai pe larg cu altă ocazie, acum voi reveni asupra episodului represiunii din 13 decembrie 1918.
După masacrul comis împotriva muncitorilor în Piața Teatrului, regimul burghezo-moșieresc monarhic nu s-a rezumat la atât, ci a mers mai departe, astfel poliția a devastat sediul Partidului Socialist și a arestat nu mai puțin de 2.000 de activiști socialiști și sindicali, care au fost apoi bătuți cu o bestialitate ieșită din comun în beciurile poliției. Acest aspect este descris chiar de către un reprezentant al oportunismului social-democrat, mai precis Constantin Titel Petrescu. În lucrarea „Socialismul în România” el menționa: „Ce a urmat macelului din Piata Teatrului ? Arestari in masa ; militantii, toti și multi muncitori umili cari pentru prima oara făceau cunoștință cu organizațiile de clasă dar și cu politia, au fost bătuți in beciurile poliției, deferiți apoi justitiei represive, Curților Martiale și condamnați.” Unul dintre luptătorii socialiști implicați în organizarea grevei, tovarășul I. C. Frimu, a murit în închisoarea Văcărești la data de 19 februarie 1919 din cauza torturilor suferite. Muncitorii au fost judecați pentru „infracțiuni” precum „rebeliune și ofensă adusă regelui” sau „atentat la siguranța statului și provocare la rebeliune”. Observăm aici cum burghezia care o tot ține cu „democrația”, „libera exprimare” și „drepturile omului” a reprimat crunt muncitorii și activiștii socialiști fiindca au protestat pentru a-și cere niște drepturi fundamentale.

Episodul represiunii din 13 decembrie 1918 este cel mai potrivit exemplu pentru a dovedi setea de putere a burgheziei, care pentru a-și menține pozițiile este capabilă de cele mai cumplite masacre posibile. Persecuțiile îndreptate împotriva activiștilor socialiști după 13 decembrie au urmărit reducerea la tăcere a mișcării muncitorești revoluționare prin intermediul terorii. Însă noi știm foarte bine că viitorul aparține clasei muncitoare și socialismului, iar burghezia nu va putea opri mersul înainte al istoriei indiferent câte astfel de metode perfide ar putea încerca să aplice.
După instaurarea democrației populare în 1948, Piața Teatrului a fost denumită Piața 13 decembrie, iar în Cimitirul Reînvierea pe locul unde sunt înmormântați aproximativ 35 dintre muncitorii căzuți a fost ridicat un monument în memoria acestor victime ale capitalismului si monarhiei. Tovarășul I. C. Frimu a fost declarat martir al mișcării muncitorești, iar rămășițele sale au fost mutate în mausoleul din Parcul Libertății. Din păcate, burghezia revenită la putere si-a manifestat din nou ura cea mai înverșunată împotriva clasei muncitoare și a eroilor acesteia, rămășițele tovarășului I. C. Frimu fiind scoase din mausoleu și înhumate în Cimitirul Sfânta Vineri situat în cartierul Grivița.

Nu îl vom uita niciodată pe tovarășul I. C. Frimu și pe muncitorii uciși în Piața Teatrului în urmă cu 102 ani și promitem că vom lupta până vom zdrobi odiosul sistem capitalist. Jos capitalismul! Jos burghezia! Trăiască clasa muncitoare! Trăiască Revoluția Socialistă!

Autor: Maoist Revolutionary

Surse:

1. Mihail Roller – Istoria României, 1947

2. Documente din istoria Partidului Comunist din România 1917-1922

3. https://m.adevarul.ro/news/bucuresti/video-macelul-teatrul-national-momentul-uitat-decembrie-1918-strazile-bucurestiului-curs-sangele-romanilor-cereau-viata-mai-buna-1_5c1385ebdf52022f7576dba5/index.html?fbclid=IwAR16bxP6FSASD3ZQqBXR6zcOaOCmu5AdYUluc1MID8v0_dXf3wY9e4HbwpU

4. https://marxismromanesc.wordpress.com/2018/11/27/centenarul-luptei-de-clasa-100-de-ani-de-la-luptele-muncitorilor-tipografi-din-1918/

5. Constantin Titel Petrescu – Socialismul în România

6. https://www.unitischimbam.ro/manifestatia-muncitoreasca-din-13-decembrie-1918/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll to top