Unionismul – un cancer fascist și imperialist

Una dintre ideile fasciste manifestate cel mai activ în România în prezent este unionismul care, mai concret, reprezintă dorința naționaliștilor români de anexare a Republicii Moldova sub pretextul ca aceasta ar fi “teritoriu românesc”. Din păcate, unionismul e susținut nu doar de persoanele declarare deschis de dreapta, ci și de fascistii care pozează în comuniști. Peste 90% dintre revizionistii ceaușiști din România sunt susținători înverșunați ai “unirii Basarabiei cu România”, mai mult sau mai puțin conștienți de faptul că o astfel de acțiune ar reprezenta extinderea până la Nistru a imperialismului american și a celui reprezentat de Uniunea Europeană, precum și încălcarea independenței poporului moldovean. Acesta este motivul pentru care consider necesar să demontez în acest articol miturile unioniste debitate în România atât de legionari și alte persoane de dreapta, cât și de nazboli.
Atrocitățile comise în istorie în numele unionismului
După Victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie în 1917, tovarășul Lenin a instituit principiul dreptului popoarelor la autodeterminare despre care a vorbit încă din 1914, astfel popoarele asuprite pana în acel moment de către odiosul regim țarist au dobândit dreptul de a-și decide singure soarta. În acest context, poporul moldovean și-a proclamat atunci autonomia. În urma Decretului Pământului emis de către Puterea Sovietică prin care era desființată proprietatea moșierească iar pământurile erau distribuite către țăranii săraci, popoarele care tocmai se eliberaseră de sub odiosul țarism au decis să se alăture Marii Revoluții Socialiste. În contextul extinderii acțiunilor revoluționare și în Basarabia, în ianuarie 1918 armata română decide să intervină în ajutorul claselor exploatatoare din acest teritoriu și ocupă militar, distrugând atunci Sovietele. Acest episod este amintit și de marele istoric Mihail Roller în lucrarea sa din 1947, Istoria României: “Totdeodată, guvernul reacționar român, folosind situația militară grea a tinerelor Republici Sovietice, le atacă și ocupă Basarabia (ianuarie 1918), înăbușind, cu forța armată rezistența sovietelor revoluţionare care au luat naștere și s-au dezvoltat în timpul Revoluției”. Remarcăm aici cum monarhia românească se implică în acțiuni directe îndreptate împotriva Puterii Sovietice. În ziua de 24 ianuarie 1918 avea să piară raza de speranță care apăruse pentru muncitorii și țăranii din Basarabia, în acea zi elementele burghezo-moșierești din acest teritoriu sprijinite de trupele românești de ocupație proclamând ruperea totală a Basarabiei de Rusia Sovietică. Astfel pierea șansa unor oameni exploatați până atunci de către odiosul țarism de a se elibera în sfârșit de sub jugul capitalismului semi-feudal. Din păcate însă situația avea să devină și mai cumplită. Două luni mai târziu poporul moldovean avea să ajungă în totalitate sub jugul regimului burghezo-moșieresc monarhic românesc.
În cele două luni care au trecut de la invadarea Basarabiei de către armata română și până la actul de anexare din 27 martie, trupele românești de ocupație au ucis nu mai puțin de 10.000 de oameni care se opuneau ocupației militare și anexării Basarabiei la România. Opoziție față de anexarea Basarabiei la regatul român a existat chiar și în “Sfatul Țării” deși acesta era dominat de elemente ale claselor exploatatoare. În aceste condiții, nu mai puțin de 58 de deputați ai “Sfatului Țării” care se opuneau anexării au fost excluși din acest organ de putere burghez, fiind înlocuiți de 62 de unionisti. Chiar și în aceste condiții au existat 7 deputați care au votat împotriva “unirii”, aceștia fiind apoi împușcați de către militarii români. Modul în care s-a desfășurat așa-zisa “ședință istorică a Sfatului Țării” din 27 martie 1918 este descris concret de către istoricul Sergiu Nazaria în documentarul “Unire prin ocupație. Ecouri” astfel: “procedura votării a fost făcută sub presiunea armatei române”, “(clădirea) a fost înconjurată de un regiment militar român, deasupra clădirii zburau aeroplane românești, în interior a intrat un pluton cu mitraliere, mitralierele au fost îndreptate în sală”. Astfel a fost realizată mult lăudata “unire” din 27 martie 1918, prin intermediul terorii militare. Acest act de anexare a fost condamnat categoric nu doar de tovarășul Lenin și Puterea Sovietică, ci și de masele populare din Basarabia, țăranii moldoveni manifestând o rezistență activă împotriva acestui act imperialist. Ei erau conștienți că îmbunătățirea condițiilor de viață de care ar fi beneficiat în cadrul Rusiei Sovietice va fi imposibilă sub un regim atât de reacționar precum cel românesc. Sinistrul rege Ferdinand la rândul său își manifesta ura sa înverșunată față de comunism, afirmând că Basarabia era “prea îmbibată de bolșevism”, din această atitudine reieșind disperarea lui generată fe spiritul revoluționar al poporului moldovean. După anexarea Basarabiei au urmat 22 de ani cumpliți pentru poporul din Basarabia, regimul burghezo-moșieresc monarhic de la București ducând o politică de sărăcire sistematică a populației basarabene în scopul sporirii averilor burgheziei și moșierimii românești. Mărturii ale unor oameni care au trăit în acele vremuri teribile pot fi găsite în documentarul “Unire prin ocupație. Ecouri”, pe care l-am menționat mai sus.
În plan extern, sub pretextul apărării “României Mari”, regimul monarhic românesc a manifestat o ură extremă față de tânăra Rusie Sovietică, și apoi față de URSS și implicit, față de tovarășii Lenin și Stalin, sub pretextul că URSS “nu recunoștea Marea Unire”. În realitate URSS nu recunoștea un act 100% reacționar și imperialist prin care un popor asuprit până la acea vreme de către regimul țarist a fost condamnat să rămână în aceeași situație, dar sub jugul unui alt asupritor – regimul burghezo-moșieresc românesc. Acest pretext al apărării “României Mari” a transformat România într-una din cele mai anticomuniste țări din Europa. România s-a oferit chiar să trimită trupe alături de țările occidentale în sprijinul Armatei Albe care lupta pentru distrugerea Puterii Sovietice și pentru reinstaurarea țarismului. Știm foarte bine însă că motivul real al acestor acțiuni era ura claselor exploatatoare față de idealurile comuniste și față de tovarășul Lenin, burghezia și moșierimea română temându-se că își va pierde poziția dominantă prin extinderea Revoluției Socialiste și în România. Astfel unionismul a fost folosit ca un pretext pentru acțiunile criminale și reacționare ale monarhiei românești.
La data de 8 mai 1921 a luat naștere Partidul Comunist din România, în acel moment fiind votată afilierea acestuia la Internaționala a III-a (Comintern). Burghezia română a lansat teroarea reacționară față de acest Partid imediat după înființare, delegații participanți la Congres fiind arestați și judecați în procesul din Dealul Spirii deoarece votaseră afilierea la Comintern, fapt considerat de către clasele exploatatoare ca “trădare de țară”. În spiritul principiului leninist al dreptului popoarelor la autodeterminare, PCdR a susținut încă de la început dreptul poporului moldovean de a-și hotărî singur soarta, precum și lupta acestuia pentru eliberare. Sub acest pretext a fost catalogat de către regimul burghezo-moșieresc ca fiind “partid anti-românesc”, pregătindu-se astfel declanșarea represiunii. Anul 1924 a fost cumplit pentru PCdR și pentru clasa muncitoare din România. Mai întâi, în luna ianuarie tovarășul Lenin a încetat din viață, fapt ce a generat tristețe și suferință în inimile tuturor oamenilor iubitori de adevăr și dreptate socială din întreaga lume. Regimul de la București a interzis atunci Partidului Comunist din România comemorarea morții tovarășului Lenin. Într-un articol publicat în Socialismul în data de 30 ianuarie 1924 regăsim următoarele cuvinte: “Comemorarea lui Lenin o vom face în sufletele noastre îndoliate. Teroarea guvernului nu va face decât să ne oțelim voința de luptă.” Dar acest act al reactiunii nu era decât începutul furtunii. La data de 5 aprilie 1924, Corpul II Armată, staționat în Basarabia în scopul reprimării mișcărilor de eliberare desfășurare de poporul moldovean, a emis o ordonanță militară prin care PCdR era scos în afara legii sub pretextul sprijinirii unor “acțiuni anti-românești”. În toamna aceluiași an, în sudul Basarabiei la Tatar-Bunar, poporul moldovean a pornit o Revoluție în scopul eliberării de sub dominația burghezo-moșierească românească, exprimându-și atunci dorința de a se integra în Măreața Uniune Sovietică. Ca întotdeauna, la revendicările absolut legitime ale țăranilor moldoveni de la Tatar-Bunar regimul monarhic românesc a răspuns cu gloanțe, fiind uciși atunci nu mai puțin de 600 de țărani, iar alte câteva sute au fost arestați și torturați prin metode cumplite. Într-un manifest al PCdR din 1924 se menționează: “în Basarabia, după baia de sânge de la Tatar-Bunar, unde au fost uciși sute de țărani, alți 600-700 de țărani de prin județul Ismail sunt arestați și chinuiți în văzul tuturor, pentru ca să servească de înfricoșare pentru ceilalți.” Sprijinirea de către PCdR a luptei drepte de la Tatar-Bunar a oferit organelor de represiune pretexte pentru intensificarea terorii reacționare. În luna decembrie 1924 a fost adoptată” Legea pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice” inițiată de sinistrul Gheorghe Mârzescu, ministrul justiției, cel care în luna februarie a aceluiași crease cadrul legal pentru emiterea ordonanței militare prin care a fost interzisă activitatea PCdR. Din acel moment au urmat 20 de ani de represiune neîncetată împotriva PCdR până la data de 23 august 1944 când, în urma Eliberării României de sub jugul fascist, PCdR a revenit în legalitate. Trebuie să amintesc faptul că după reprimarea în sânge a Răscoalei de la Tatar-Bunar, singurul ajutor pentru poporul moldovean a venit de la nimeni altcineva decât tovarășul Stalin, care a înființat atunci Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) în cadrul RSS Ucrainene, scopul fiind de a sprijini acest popor în lupta sa dreaptă pentru eliberare.
Cea mai criminală acțiune întreprinsă în numele unionismului a fost intrarea României în război de partea Germaniei hitleriste împotriva URSS. După Eliberarea Basarabiei de către tovarășul Stalin în data de 28 iunie 1940, burghezia română nu a putut accepta ieșirea Basarabiei de sub jugul ei și s-a pregătit în permanență pentru a o ocupa din nou. Utilizând pretextul “refacerii României Mari”, generalul fascist Ion Antonescu a declanșat în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941 războiul împotriva URSS, denumindu-l “războiul sfânt împotriva bolșevismului”, dând atunci acel ordin infect “soldați, vă ordon, treceți Prutul!”. Observăm aici principalul motiv al acțiunii lui Antonescu: dorința sa bolnavă de a distruge singurul stat socialist de la acea vreme – URSS. În lunile care au urmat, armata română condusă de Antonescu a reocupat Basarabia și a continuat înaintarea până la Cotul Donului, dezlănțuind niște crime cumplite pe modelul tipic hitlerist. Cel mai cunoscut exemplu este masacrul de la Odessa unde au fost uciși nu mai puțin de 25.000 de civili din ordinul lui Antonescu, aceștia fiind împușcați, spânzurați de cablurile de troleibuz din Odessa, aruncați în aer sau arși de vii. Tot din ordinul lui Antonescu au fost torturați și uciși toți luptătorii anti-fascisti care s-au opus războiului criminal pornit împotriva URSS, între aceștia amintind pe Filimon Sârbu, Petre Gheorghe, Justin Georgescu, Francisc Panet și mulți alții. Toate aceste orori au fost săvârșite sub pretextul “recuperării Basarabiei”. Din fericire însă Armata Roșie condusă de tovarășul Stalin a ieșit învingătoare, fascismul a fost zdrobit, Antonescu și-a primit pedeapsa meritată, iar poporul moldovean și-a recâștigat libertatea, Basarabia redevenind RSS Moldovenească și revenind în cadrul URSS. Din păcate anul 1956 a adus victoria revizionismului modern întruchipat de Hrușciov în URSS, iar RSS Moldovenească a fost la rândul ei victima mizerabilului social-imperialism manifestat de liderii URSS după 1956. După destrămarea URSS în 1991, RSS Moldovenească a devenit Republica Moldova, însă burghezia română care a revenit la putere în România a reluat încercările de a o cotropi, fiind sprijinită de trădătorii din Moldova de tipul unor persoane ca Maia Sandu. Unionistii din România și slugile lor din Moldova beneficiază și de susținerea puterilor imperialiste occidentale în aceste demersuri, ele având interesul extinderii dominației până la Nistru.
Miturile promovate de unionistii din România și Republica Moldova
Pentru a-și justifica aceste intenții fasciste și imperialiste, unionistii lansează numeroase teorii absolut stupide din orice punct de vedere. Din acest motiv consider că este necesar să demontez miturile unioniste cele mai răspândite.
1. “Basarabia e România deoarece a fost parte a Moldovei din timpul lui Ștefan cel Mare”.
Numai un om lipsit de minimele cunoștințe de istorie poate lansa o astfel de idee. În primul rând, în timpul lui Ștefan cel Mare nu exista ideea de națiune sau de conștiință națională, acestea luând naștere abia în secolul XIX, iar România nu exista ca stat la acel moment. Astfel, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare Basarabia era parte a Principatului Moldovei și nu a României. În al doilea rând, de la momentul domniei lui Ștefan cel Mare au trecut mai bine de 500 de ani, timp mai mult decât suficient pentru a se forma o națiune distinctă. Basarabia a evoluat către formarea unei noi națiuni, cea moldovenească, în timp ce Moldova de dincoace de Prut a evoluat către națiunea română. Acesta este un adevăr istoric ce nu poate fi contestat.
2. “În Republica Moldova se vorbește limba română, deci basarabenii sunt români”.
Același argument probabil că l-o fi avut și Hitler în momentul în care a anexat Austria în 1938. Niciodată nu a fost și nu va putea fi exclusă posibilitatea existenței mai multor națiuni având aceeași limbă. Potrivit acestei teorii complet aberante a unionistilor în leg cu existența aceleiași limbi oficiale în România și Republica Moldova, Brazilia s-ar cuveni Portugaliei deoarece în Brazilia se vorbește limba portugheză, celelalte țări ale Americii Latine ar fi teritorii spaniole deoarece limba oficială este spaniola, și exemplele pot continua. Repet: existența unei limbi oficiale comune nu poate fi un argument în susținerea ideii potrivit căreia basarabenii ar fi români. Basarabenii sunt o națiune distinctă de cea românească, dar care utilizează limba română.
3. “Basarabia s-a unit cu patria mamă prin voința poporului exprimată de Sfatul Țării la 27 martie 1918”.
Am arătat mai sus cum a fost realizat în realitate actul din 27 martie 1918: sub presiunea trupelor române de ocupație, prin eliminarea din “Sfatul Țării” a tuturor deputaților care se opuneau acestei “uniri”, prin împușcarea celor care au votat împotriva “unirii” și prin sprijinul acordat de elementele burgheze și moșierești din Basarabia care priveau cu ură acțiunile revoluționare întreprinse de masele populare în spiritul Marii Revoluții Socialiste din Octombrie.
4. Punerea la nivel de egalitate a actului imperialist al regimului țarist din 1812 cu actul eliberator al tovarășului Stalin din 1940
Aceasta este o altă absurditate imensă. În anul 1812 Basarabia a fost transformată în parte componentă a Imperiului Rus, în timp ce în 1940 Basarabia nu a intrat în componența RSFS Rusă, ci a devenit RSS Moldovenească, intrând astfel în componența URSS și nu a Rusiei. RSS Moldovenească și RSFS Rusă erau ambele Republici Sovietice Socialiste făcând parte din URSS. În altă ordine de idei URSS nici nu poate fi comparat cu Imperiul Rus din 1812, întrucât Imperiul Rus era un stat feudal expansionist condus de o monarhie absolută, în timp ce URSS era singurul stat progresist din lume la acea vreme, unde puterea era în mana clasei muncitoare înfrățită cu țărănimea, iar Republicile Sovietice se bucurau de egalitate în drepturi. Prin urmare, actul eliberator din 1940 sub nicio formă nu poate fi asociat cu actul absolut imperialist comis de Rusia țaristă în 1812. Țarismul în 1812 a anexat și subjugat Basarabia, în timp ce Puterea Sovietică a ELIBERAT Basarabia de sub jugul regimului burghezo-moșieresc în iunie 1940.
5. “Nicolae Ceaușescu a revendicat Basarabia în cadrul unei discuții cu Brejnev”.
Argumentul acesta este prezentat de naționaliștii vopsiți în comuniști care se revendică în totalitate de la Ceaușescu și care probabil nici măcar nu s-au atins de vreo carte de Marx sau Lenin. Este un argument nul întrucât Ceaușescu a fost un lider revizionist ce s-a abătut grav de la marxism prin adoptarea unei politici naționaliste despre care voi vorbi pe larg cu altă ocazie. În ceea ce privește revendicarea Basarabiei, prin această atitudine Ceaușescu efectiv a aruncat la gunoi memoria tuturor celor care au fost victime ale crimelor comise în numele unionismului, mai precis victimele ucise în 1918 deoarece se opuneau anexării Basarabiei, victimele sinistrei ordonanțe militare din 5 aprilie 1924, victimele ucise cu brutalitate la Tatar-Bunar, victimele represiunii anticomuniste din perioada interbelică și din perioada dictaturii fasciste a lui Ion Antonescu, precum și victimele războiului criminal declanșat de Antonescu împotriva URSS.
Atât în România cât și în Republica Moldova unionismul este îmbrățișat de către cele mai reacționare elemente. În Moldova între cei mai cunoscuți susținători ai “unirii” se regăsește Maia Sandu care s-a manifestat în permanență ca un pion al Bruxelles-ului și imperialismului american. În România unul dintre cei mai cunoscuți susținători ai unionismului este chiar fostul președinte Traian Băsescu, cel care la rândul său și-a manifestat la extrem slugărnicia față de Washington și Bruxelles, care a condamnat public comunismul, și care în contextul crizei economice din 2010 a înfometat întregul popor în timp ce sporeau averile oamenilor regimului său. De asemenea, în România unionismul este susținut cu înverșunare de către Mișcarea Legionară condusă de Șerban Suru precum și de partidele legionare înregistrate oficial, partide ca Noua Dreaptă, PRU și altele. O propagandă foarte înverșunată în favoarea unionismului este desfășurată și de către huliganii fascisti din galeriile echipelor de fotbal, aceștia umplând pereții cu mesaje de tipul “Basarabia e România” sau “Basarabia pământ românesc” și reacționând violent împotriva celor care manifestă cea mai mică opoziție față de unionism.
Datoria noastră de comuniști este să combatem activ cancerul unionist și să luptăm cu hotărâre pentru dreptul poporului moldovean de a-și decide singur soarta, așa cum au luptat și înaintașii noștri în secolul trecut. Nu vom uita niciodată crimele săvârșite de-a lungul istoriei în numele unionismului și nu vom ierta niciodată pe cei care le-au săvârșit.
Basarabia NU a fost, NU este și NU va fi România!
NU unionismului! NU fascismului! NU imperialismului! Glorie eternă Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești!

Autor: Maoist Revolutionary

Surse:

1. Mihail Roller – Istoria României, 1947
2. Documente din istoria Partidului Comunist din România 1923-1928
3. https://youtu.be/sDApaHQdWZQ
4. https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2013/06/28/moldova-de-rasarit-la-28-iunie-1940-si-in-zilele-urmatoare-partea-i/
5. https://razboiulpentrutrecut.wordpress.com/2019/12/17/marea-unire-si-discursul-anticomunist/
6. https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Masacrul_de_la_Odesa

1 Comment

  1. Radu
    2 decembrie 2020

    Nationalismul a fost mereu o lepra ce incetineste dezvoltarea civica a unui popor

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll to top